CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE LUMII MULTIPOLARE

Hegemonia şi deconstrucţia ei

Cele mai apropiate de Teoria Lumii Multipolare sunt teoriile postpozitiviste, care critică Modernitatea în sine, iar uneori se ridică la nivelul unor generalizări antioccidentale şi la un atac frontal contra hegemoniei şi voinţei de putere, ce constituie vectorul ei axial.

Printre teoriile respective de un interes deosebit sunt cele care, prin deconstrucţia hegemoniei occidentale, plasează cu exactitate Occidentul în frontierele sale spaţial-geografice şi, respectiv, analizează evoluţia dominaţiei occidentale în timp şi la scara hărţii geografice a lumii. În paralel este efectuată analiza epistemologică a conceptelor şi schemelor intelectuale, care stabileau la fiecare etapă istorică voinţa de putere occidentală şi îi fundamentau hegemonia. Asemenea lucrări arată că Occidentul este una dintre multiplele civilizaţii, astfel pretenţiile ei la universalitate reducându-se la nivelul unor limite istorice şi geografice concrete. În acest sens, „societatea modernă” şi totalitatea tezelor axiomatice legate de ea (secularismul, antropocentrismul, primatul tehnicii, pragmatismul, hedonismul, individualismul, materialismul, consumismul, transparenţa, toleranţa, democraţia, liberalismul, parlamentarismul, libertatea cuvântului etc.) apar ca ceva local şi trecător, ca un moment al istoriei mondiale, încadrat în limite fixe. O astfel de analiză dinamitează principala condiţie a hegemoniei occidentale: camuflarea ei sub pretenţiile universaliste, prezentate ca ceva „de la sine înţeles şi evident”. Anume în asta constă contribuţia enormă a postpozitiviştilor în elaborarea Teoriei Lumii Multipolare.

Aici se iscă următoarea întrebare: de ce în însuşi mediul postpozitivist nu s-a constituit o teorie definitivată a multipolarităţii? Or, relativizarea Occidentului şi deconstrucţia hegemoniei lui erau la suprafaţă şi, se părea, arătau de la sine nevoia de a apela la alte civilizaţii şi alte poluri, iar în baza unei analize profunde a acestor alternative civilizaţionale să fie propus un tablou policentric al lumii. Însă, de regulă, postpozitiviştii doar împing până la limitele sale logice anume discursul occidento-centrist, propunând să se facă nu un pas dinspre Occident şi Modernitate, ci un pas înainte, în postistorie, într-o lume care ar trebui să urmeze după ce Modernitatea s-a epuizat, dar care păstrează succesiunea, legătura logică, istorică şi morală în raport cu aceasta. În loc să supună unei deconstrucţii principiile „libertăţii”, „democraţiei”, „egalităţii” etc., postmoderniştii insistă doar asupra unei „şi mai mari libertăţi”, unei „democraţii adevărate” şi „egalităţii depline”, criticând Modernitatea că nu poate oferi aşa ceva. De aici şi controversele între o serie de filozofi şi sociologi contemporani asupra faptului dacă Postmodernitatea poate fi considerată cu adevărat o paradigmă nouă şi de alternativă în comparaţie cu Modernitatea sau avem de a face doar cu o Modernitate superioară, cu ultramodernitatea, cu „noua Modernitate”, altfel zis, cu împingerea până la finalul logic a premiselor şi normelor care au fost doar conturate, însă nu şi realizate până la capăt de însăşi Modernitate.

În orice caz, cu toate meritele lor incontestabile şi utilitatea lucrărilor acestora pentru elaborarea Teoriei Lumii Multipolare, pozitiviştii rămân a fi oameni profund occidentali (indiferent de originea lor) şi continuă să gândească şi să acţioneze în limitele stabilite de civilizaţia occidentală, ei făcând parte din aceasta chiar şi atunci când o critică vehement până la temelii (este cazul să menţionăm că invitaţia la o critică raţională reprezintă o valoare în însuşi modelul Modernităţii).

Postmoderniştii eliberează calea pentru elaborarea Teoriei Lumii Multipolare, deoarece datorită lucrărilor acestora hegemonia Occidentului devine un fenomen evident, transparent şi descris sub toate aspectele, pretenţiile la universalitate a valorilor occidentale fiind explicate prin prisma recursului anume la această hegemonie şi apare ca o consecinţă practică a acesteia. Iar asta înseamnă că fenomenul respectiv este demascat şi încetează să fie atât de eficient ca atunci când existenţa lui nu este conştientizată şi observată. Valorile şi postulatele occidentale sunt locale şi limitate din punct de vedere istoric, iar nu globale şi imuabile, prin urmare, ordinea mondială edificată în baza lor constituie expresia unei dominaţii hegemoniste şi produsul expansiunii unui centru asupra altor medii mentale, neînsemnând însuşi destinul, progresul, legitatea obiectivă de dezvoltare şi fatalitatea prestabilită. Afirmând şi fundamentând toate acestea, ne pomenim faţă către faţă cu hegemonia. Ea nu mai pătrunde în interiorul nostru pe neobservate, impregnându-se în noi şi cucerind controlul asupra voinţei şi conştiinţei noastre; ea este obiectivată ca un mediu exterior şi străin, distinctă în raport cu noi, încercând să ne impună prin intermediul sugestiei şi constrângerii puterea sa absolută. Privind-o măcar o singură dată direct în ochi, noi nu vom mai fi niciodată aceiaşi.

Civilizaţia

În pofida importanţei enorme a teoriilor postpozitiviste în Relaţiile Internaţionale (RI), s-a apropiat nemijlocit de Teoria Lumii Multipolare (TLM) nu ei, ci exponentul curentului conservator în politica americană, adeptul convins al realismului, filozoful politic Samuel Huntington. În articolul său programatic, dezvoltat ulterior în lucrarea polemică „Ciocnirea civilizaţiilor”, el desfăşoară tabloul conceptual al echilibrului de forţe în lumea contemporană, care poate fi preluat în mare în calitate de schiţă a TLM în faza iniţială.

Huntington examinează noile condiţii ale ordinii mondiale ce s-au constituit după prăbuşirea lumii bipolare. El polemizează cu discipolul său, un alt cunoscut analist politic – F. Fukuyama, care, interpretând sfârşitul lumii bipolare, a ajuns la concluzia despre „sfârşitul istoriei”, adică a triumfului ce s-ar fi produs de fapt a modelului liberal-democratic la scară planetară şi a globalizării care s-ar fi produs deja. În spiritul paradigmei neoliberale a RI, Fukuyama a considerat că

• democraţia a devenit o normă universală în întreaga lume şi, prin urmare,

• de acum încolo pericolul unor conflicte militare este redus la minimum (dacă nu exclus în general – „democraţiile nu luptă între ele”),

• singura normă devine concurenţa comercială paşnică,

• societatea civilă s-a afirmat în locul statelor naţionale şi

• vine momentul proclamării unui guvern mondial.

Toate acestea determină dezacordul lui S. Huntington, exprimat de pe poziţii pesimiste. Potrivit lui,

• sfârşitul lumii bipolare nu conduce în mod automat la instaurarea unei ordini globale şi omogene de natură liberal-democratică, prin urmare,

• istoria nu s-a încheiat,

• iar a vorbi despre sfârşitul conflictelor şi războaielor este prematur.

Lumea a încetat să fie bipolară, însă nu a devenit nici globală şi nici unipolară. În ea s-a conturat o configuraţie cu desăvârşire nouă, cu noi ciocniri, tensiuni şi conflicte. Aici Huntington se apropie de elementul principal şi formulează o ipoteză absolut fundamentală, care încă nu a fost apreciată la justa ei valoare, despre faptul cine urmează să fie actorul, protagonistul de pe scena mondială. El numeşte în calitate de actor civilizaţia.

Anume acest pas conceptual trebuie considerat drept început al apariţiei unei teorii absolut noi – Teoria Lumii Multipolare. Huntington afirmă principalul: evidenţiază noul actor, civilizaţia şi, concomitent, vorbeşte despre multitudinea acestor actori, utilizând în însăşi denumirea articolului său acest cuvânt la plural: ciocnirea civilizaţiilor.

Dacă vom cădea de acord cu Huntington asupra acestui aspect fundamental, ne vom situa într-un câmp conceptual, ce depăşeşte limitele teoriilor clasice ale RI şi chiar a paradigmelor postpozitiviste. Este suficient să recunoaştem multitudinea civilizaţiilor şi să le identificăm cu actorii principali (units) în noul sistem al relaţiilor internaţionale pentru a avea o primă descriere a hărţii lumii multipolare. Acum avem la dispoziţie şi identificarea faptului ce anume reprezintă polul unei astfel de ordini multipolare: acest pol îl constituie civilizaţia. În consecinţă, putem să răspundem imediat la întrebarea de principiu: câte poluri trebuie să aibă ordinea multipolară? Răspunsul este: tot atâtea câte civilizaţii există.

Astfel, datorită lui Huntington, obţinem o primă versiune a cadrului noii teorii. Această teorie afirmă modelul, potrivit căruia, în câmpul relaţiilor internaţionale există câteva centre de luare a deciziilor globale, acestea fiind reprezentate de civilizaţiile respective.

Huntington aparţine şcolii realiste a RI. Asta îl determină să treacă nemijlocit la identificarea civilizaţiilor în calitate de actori ai noii ordini mondiale și la analiza probabilităţii conflictelor (ciocnirilor) între ele. La fel este structurat modelul de bază al realiştilor în procesul de evaluare a intereselor naţionale: analizând relaţiile internaţionale, ei examinează, în primul rând, probabilitatea conflictelor, zona de intersectare a intereselor şi capacitatea de asigurare a apărării şi securităţii. Însă deosebirea fundamentală constă în faptul că realiştii clasici aplică aceste criterii faţă de statul naţional, considerat drept singurul şi principalul actor în relaţiile internaţionale, ca pe o realitate constituită în mod strict şi legitim, recunoscută la nivel internaţional, în timp ce Huntington aplică aceeaşi abordare faţă de civilizaţie – o noţiune mult mai vagă, inexactă şi care nu a cunoscut o elaborare conceptuală. Cu toate acestea, anume intuiţia lui Huntington şi saltul său calitativ, de la statul naţional la civilizaţie, în definirea actorului noii ordini mondiale, constituie cel mai important element al teoriei lui. El deschide căi absolut noi spre înţelegerea structurii relaţiilor internaţionale şi pune bazele TLM.

Aici este extrem de important să realizăm ce este o civilizaţie şi ce sens comportă această noţiune-cheie pentru TLM.

Civilizaţia nu reprezintă un concept ce ar figura în vreo teorie a RI, nici în cele pozitiviste şi nici în cele postpozitiviste. Nu este vorba nici despre un stat, nici despre un regim politic, nici despre o clasă, nici despre o reţea, nici despre o comunitate, nici despre un grup de indivizi şi nici despre indivizi aparte. Civilizaţia este o comunitate colectivă unită prin apartenenţa la aceeaşi tradiţie spirituală, istorică, culturală, mentală şi simbolică (de cele mai multe ori având rădăcini religioase, deşi nu neapărat conştientizate în termenii unei religii concrete), ai cărei membri conştientizează apropierea unii faţă de alţii, indiferent de apartenenţa naţională, de clasă, politică şi ideologică.

După apariţia lucrării clasice a lui O. Spengler „Declinul Occidentului”, unii autori delimitează, urmându-i exemplul, „civilizaţia” şi „cultura”, prin cultură înţelegându-se comunitatea spiritual-intelectuală, iar prin civilizaţie – fixarea postulatelor şi structurilor raţional-tehnologice. Potrivit lui Spengler, civilizaţia constituie o cultură „stinsă” (răcită), ce şi-a pierdut forţele interioare şi voinţa de a se dezvolta şi a înflori, decăzută până la nivelul unor forme mecanice înstrăinate. Cu toate acestea, delimitarea respectivă nu a devenit una general acceptată, în majoritatea lucrărilor (ca, de exemplu, cea a lui A. Toynbee „Studiu asupra istoriei”) noţiunile de „civilizaţie” şi „cultură” practic se dovedesc a fi sinonime. Pentru noi contează faptul că S. Huntington înţelege prin „civilizaţie” practic acelaşi lucru ca şi prin „cultură”, anume din acest motiv atunci când descrie şi enumeră civilizaţiile el apelează cu precădere la religii şi sisteme religioase.

Acest concept apare pentru prima oară în câmpul teoretic al RI şi abia acum se poziţionează ca un posibil actor al politicii globale. Potrivit clasificării lui Buzan şi Little1,

• în sistemul clasic sau antic al relaţiilor internaţionale (societatea tradiţională, Premodernitatea) figurează statele tradiţionale şi imperiile;

• în sistemul global (relaţiile internaţionale în epoca Modernităţii) – statele naţionale de tip burghez;

• în ultimul sistem postmodernist – alături de state apar comunităţile transnaţionale de reţea, grupurile asimetrice şi alte „multitudini”.

Însă în niciuna dintre acestea nu apar civilizaţiile ca actori. Noţiunea de civilizaţie figurează şi în ştiinţa istorică, şi în sociologie, şi în culturologie. Dar în RI acest concept este introdus pentru prima oară.

Logica lui Huntington, care a propus ipoteza civilizaţiei în RI, este destul de transparentă. Sfârşitul lumii bipolare şi a confruntării celor două tabere ideologice, capitalistă şi socialistă, s-a încheiat cu victoria capitalismului şi lichidarea URSS. Din acel moment, Occidentul capitalist nu mai are un duşman „formal” capabil să-şi fundamenteze poziţia în mod raţional şi inteligibil, să propună sistemului mondial un scenariu de alternativă simetric şi să-şi demonstreze la modul practic capacitatea de concurenţă. De aici F. Fukuyama trage concluzia pripită, potrivit căreia de acum încolo Occidentul a devenit un fenomen global, toate ţările lumii şi toate societăţile s-au transformat într-un câmp unic şi uniform, ce reproduce în mare, cu mici devieri, democraţia parlamentară, economia de piaţă şi ideologia drepturilor omului. De aceea, consideră Fukuyama, timpul statelor naţionale a trecut, iar lumea se află în pragul unei integrări depline şi definitive. Umanitatea se transformă văzând cu ochii într-o societate civilă globală, politicul îi cedează locul economiei, războiul este înlocuit în totalitate de comerţ, ideologia liberală devine una recunoscută la scară universală şi o normă fără alternativă, toate popoarele şi culturile se amestecă într-un cazan de topire cosmopolit2.

În cazul dat, Fukuyama a urmat regulile unei analize „dizolvate” (thin). El evidenţiază pe bună dreptate principalele şi cele mai evidente trăsături ale evenimentelor. Într-adevăr, sfârşitul socialismului a scos de pe scena istorică cel mai impunător oponent al democraţiei liberale, transformând-o în una „universală”. La ora actuală nu există o altă ideologie care să aibă o suficientă răspândire, atractivitate şi credibilitate, capabilă să concureze la modul serios cu liberalismul. Practic toate ţările lumii acceptă, de facto şi de jure, normele civilizaţiei occidentale. Societăţi care ar ignora normele democraţiei, ale economiei de piaţă şi libertăţii presei au rămas extrem de puţine, dar şi acestea se află în faza de trecere la modelul occidental. Această situaţie a servit drept temei suficient pentru ca să fie proclamat „sfârşitul istoriei”, care, chiar dacă încă nu a sosit, e pe punctul de a se produce. Concluzii similare au tras şi neorealiştii, care justifică în mod deschis hegemonia SUA (R. Gilpin, Charles Krauthamer) şi neoliberalii (care au primit cu entuziasm victoria democraţiei în ţările blocului de Est), dar şi unii postmodernişti (care au văzut în globalizare noi orizonturi ale libertăţii individuale).

Huntington contrapune acestora o analiză „consistentă” (thick), în care se acordă o atenţie deosebită detaliilor, aspectelor calitative ale proceselor analizate şi tinde să înţeleagă mai bine dimensiunea profundă a transformărilor apărute în lumea postbipolară. El ajunge la concluzia că modernizarea şi democratizarea, precum şi normele liberalismului de piaţă, au afectat cu adevărat doar societăţile occidentale, în timp ce toate celelalte ţări au acceptat aceste reguli ale jocului sub presiunea necesităţii, nu le-au inclus în adâncul propriilor culturi, împrumutând în mod pragmatic doar unele elemente ale civilizaţiei occidentale, cele practice şi tehnologice. Astfel, Huntington vorbeşte despre răspândirea în ţările nonoccidentale a fenomenului „modernizării fără occidentalizare”, care se produce atunci când reprezentanţii unor societăţi nonoccidentale împrumută anumite tehnologii occidentale, dar tind să le adapteze la condiţiile locale şi deseori să le îndrepte împotriva Occidentului însuşi. În felul acesta, democratizarea şi modernizarea societăţilor nonoccidentale, privite în lumina unei analize „consistente”, apar ca fiind ambigui şi relative şi, respectiv, nu garantează câtuşi de puţin acele rezultate care ar urma să fie aşteptate fără a se ţine cont de aspectele interne ale acestor procese. Cu cât mai mult îşi lărgeşte Occidentul graniţele, înglobându-i în interiorul lor „pe toţi ceilalţi” (the Rest, societăţile nonoccidentale), cu atât mai mult se aprofundează această ambiguitate şi creşte fisura între Occident şi regiunile nonoccidentale, care primesc noile tehnologii şi îşi fortifică propriul potenţial, păstrându-şi concomitent legăturile cu structurile tradiţionale ale societăţii. Anume acest fenomen conduce spre noţiunea de „civilizaţie” în calitate de concept ştiinţific al RI.

În structura RI din sec. XXI, civilizaţiile constituie nişte zone spaţiale largi, care îşi consolidează potenţialul de forţe şi cel intelectual sprijinindu-se pe tehnologiile occidentale, dar în loc să adopte în totalitate sistemul de valori occidental, păstrează legături organice puternice cu culturile, religiile şi complexele sociale tradiţionale, care uneori se află într-un conflict flagrant cu cele occidentale sau chiar îi sunt diametral opuse acestuia. Destrămarea lagărului socialist doar catalizează procesele respective şi scoate în evidenţă această stare de lucruri. În locul unei opoziţii simetrice Răsărit-Occident apare un câmp al tensiunilor între câteva civilizaţii. Aceste civilizaţii, care sunt, de cele mai multe ori, separate de graniţele naţionale, vor conştientiza din ce în ce mai mult, în procesul globalizării şi integrării, propria comuniune şi vor acţiona în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale, ghidându-se de valori şi interese comune ce decurg din aceste valori. Drept urmare a dezvoltării acestor procese şi în cadrul unei „modernizări fără occidentalizare” va rezulta un tablou cu totul nou al echilibrului de forţe la scară globală. Anume aceasta este lumea multipolară.

 

Polurile lumii multipolare / nomenclatorul civilizaţiilor

Huntington evidenţiază următoarele civilizaţii:

cele incontestabile:

Civilizaţia occidentală;

Civilizaţia ortodoxă (eurasiatică);

Civilizaţia islamică;

Civilizaţia indiană;

Civilizaţia chineză (confucianistă);

Civilizaţia japoneză.

cele potenţiale:

civilizaţia latino-americană;

civilizaţia budistă;

Civilizaţia africană.

Anume acestora le este sortit să devină într-un anumit moment istoric poluri ale lumii multipolare.

Cea mai evidentă şi pretinzând deseori la unicitate şi universalitate este civilizaţia occidentală. Ea îşi are începutul în lumea greco-romană, iar în perioada medievală se constituie definitiv în partea occidentală a Oicumenei creştine. La ora actuală, ea se constituie din două centre strategice pe cele două maluri ale Atlanticului: America de Nord (în primul rând, SUA) şi Europa occidentală. În această zonă s-a şi format Modernitatea şi toate axiomele ei civilizaţionale. Anume aici se află polul incontestabil şi evident al actualei ordini mondiale. Huntington numeşte acest spaţiu cu termenul „the West”, „Occidentul”.

 

Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca

 

________________

1 Buzan B., Little R. International Systems in World History. Oxford: Oxford University Press, 2010.

 

2 Ulterior, F. Fukuyama a recunoscut că pronosticul său optimist referitor la globalizarea liberală s-a dovedit a fi unul pripit, în realitate lucrurile stând cu totul altfel decât a afirmat el în lucrarea sa programatică, ce i-a adus notorietatea. Фукуяма Ф. Идеи имеют большое значение. Беседа с А. Дугиным//Профиль. 2007.

Articolo precedente

THE RUSSIAN FAR EAST: THE KEY FOR A NEW ASIAN-CENTRED RUSSIAN POLICY?

Articolo successivo

ALEKSANDR DUGHIN: TEORIA LUMII MULTIPOLARE (4)