ALEKSANDR DUGHIN: TEORIA LUMII MULTIPOLARE (11)

Capitolul 1. Multipolaritatea ca proiect deschis
Urmare din numărul precedent

Multipolaritatea şi înţelegerea ei teoretică

Deşi în ultima vreme termenul „multipolaritate” este utilizat destul de frecvent în cadrul discuţiilor politice şi internaţionale, sensul ei este destul de diluat. Diverse cercuri politice şi analişti aparte îi atribuie sensuri diferite. Cauza acestei situaţii este clară: înşişi parametrii discursului politic şi ideologic normativ la ora actuală sunt conturaţi la nivel global de către SUA şi ţările occidentale, iar în baza acestor reguli se poate discuta orice, însă nu şi cele mai stringente şi dureroase probleme.

Ar fi fost logic să presupunem că teoria multipolarităţii se va constitui în acele ţări care îşi declară deschis orientarea spre o lume multipolară ca vector de bază a politicii lor externe (Rusia, China, India şi altele câteva). În plus, apelul la multipolaritate poate fi întâlnit şi în unele texte ale personalităţilor politice europene (de exemplu, ex-ministrul de Externe al Franţei, Hubert Verdine). Însă la ora actuală este puţin probabil să descoperim ceva mai mult decât materialele unor simpozioane şi conferinţe ce conţin formulări destul de vagi.

Multipolaritatea: geopolitică şi metaideologie

Să creionăm acum sursele teoretice în baza cărora trebuie să fie construită o teorie solidă a multipolarităţii.

În condiţiile actuale, temelia acestei teorii poate fi doar geopolitica. Nicio ideologie religioasă, economică, politică, socială, culturală nu este în stare să consolideze la ora actuală o masă critică de ţări şi societăţi, care ţin de „civilizaţia Uscatului”, într-un front planetar unic, necesar pentru crearea unei antiteze solide şi eficiente globalismului şi lumii unipolare. Anume în asta şi constă specificul momentului istoric („momentul unipolarităţii”): ideologia dominantă (liberalismul/postliberalismul global) nu are o opoziţie simetrică de acelaşi nivel. Iată de ce este necesar să se facă apel direct la geopolitică, adoptându-se principiul Uscatului (Land Power) în locul ideologiei de opoziţie. Aşa ceva este posibil doar în cazul în care vor fi conştientizate în întregime dimensiunile sociologice, filozofice şi civilizaţionale ale geopoliticii.

Pentru fundamentarea acestei afirmaţii ne va servi „civilizaţia Mării”. Am văzut că matricea acestei civilizaţii poate fi găsită nu doar în Modernitate, ci şi în imperiile talasocratice din vechime, ca, de exemplu, în Cartagina, Atena antică sau în republica veneţiană. În cadrul lumii moderne, atlantismul şi liberalismul capătă o superioritate totală asupra altor tendinţe nu de la bun început. Am putea urmări o anumită consecutivitate conceptuală: cum anume „civilizaţia Mării” (în calitate de categorie geopolitică) se mişcă prin istorie, printr-o serie de formaţiuni sociale, căpătând diverse forme, până când îşi găseşte expresia cea mai împlinită şi perfectă în ideea lumii globale, unde postulatele ei interne devin dominante la nivel planetar. Ideologia mondialismului contemporan reprezintă doar o formă istorică a unei paradigme geopolitice mult mai largi. Între această formă (posibil, cea mai evoluată) şi matricea ei geopolitică există o legătură directă.

În cazul „civilizaţiei Uscatului” nu există o simetrie analogică. Ideologia comunismului a avut doar o rezonanţă parţială (pe seama eroismului, colectivismului şi antiliberalismului) cu principiile societăţii „terestre”, şi doar în cazul URSS-ului eurasiatic şi, într-o măsură mai mică, al Chinei, deoarece alte aspecte ale acestei ideologii (progresismul, tehnica, materialismul) se înscriau nereuşit în structura valorilor „civilizaţiei Uscatului”. Iar astăzi comunismul nu poate să îndeplinească nici la nivel teoretic acea funcţie ideologică pe care o exercita în sec. XX la scară planetară. Din punct de vedere teoretic, Uscatul este efectiv spart în fragmente şi este prea puţin probabil să ne aşteptăm ca în timpul apropiat să apară o nouă ideologie, ce ar fi în stare să reziste în mod simetric globalismului liberal.

Dar însuşi principiul geopolitic al Uscatului nu pierde nimic din structura lui paradigmatică. Anume acesta trebuie luat drept bază pentru construcţia teoriei multipolarităţii. Această teorie trebuie să apeleze direct la geopolitică, să extragă din ea principii, idei, metode şi termeni. Asta va permite să fie privit cu totul altfel şi spectrul larg al ideologiilor, religiilor, culturilor şi curentelor sociale nonglobaliste şi antiglobaliste. Acestea nu trebuie să se transforme în mod obligatoriu în ceva unic şi sistematizat. Ele pot rămânea foarte bine locale sau regionale, dar să fie integrate într-un front comun al opoziţiei faţă de globalizare şi dominarea „civilizaţiei Occidentului” la un nivel metaideologic, la nivelul paradigmei „geopoliticii Uscatului”. Acest aspect al multitudinii ideologiilor stă la însăşi temelia termenului multipolaritate, şi nu doar în cadrul spaţiului strategic, ci şi în sfera ideologică, culturală, religioasă, socială şi economică.

Multipolaritatea nu este altceva decât extinderea „geopoliticii Uscatului” într-un mediu nou, marcat de ofensiva globalismului (atlantismului) la un nivel calitativ nou şi în proporţii calitativ noi. Multipolaritatea, pur şi simplu, nu poate avea alt sens.

Multipolaritatea şi neoeurasianismul

Cel mai apropiat de teoria multipolarităţii este neoeurasianismul. Această orientare îşi are rădăcinile în geopolitică şi operează cu precădere cu formula „Rusia-Eurasia” (ca Heartland), dar elaborează, în acelaşi timp, un spectru larg de curente filozofice, sociologice şi politologice, şi nu se limitează doar la geostrategie şi analiza aplicată.

Conţinutul termenului „neoeurasianism” poate fi ilustrat prin citarea unor fragmente din Manifestul „Mişcării Eurasianiste” Internaţionale, „Misiunea eurasianistă” . Autorii lui scot în evidenţă cinci niveluri ale neoeurasianismului, care permit ca acesta să fie tratat în mod diferit în funcţie de contextul concret.

Nivelul întâi: eurasianismul este o viziune asupra lumii

Potrivit autorilor Manifestului, termenul „eurasianism” se aplică faţă de o anumită viziune, o anume filozofie politică, ce îmbină de o manieră originală Tradiţia, Modernitatea şi chiar elementele Postmodernităţii. Filozofia eurasianismului porneşte de la prioritatea valorii societăţii tradiţionale, recunoaşte imperativul modernizării tehnice şi sociale (dar fără ruperea de rădăcinile culturale) şi tinde să-şi adapteze programul ideologic la situaţia societăţii postindustriale, informaţionale, numite „Postmodernitate”.

În cadrul Postmodernităţii este eliminată opoziţia între tradiţie şi modernitate. Însă postmodernismul de tip atlantist le egalează de pe poziţiile indiferenţei şi ale irosirii conţinutului. Postmodernitatea Eurasianistă, dimpotrivă, consideră posibilă o alianţă între tradiţie şi modernitate ca un impus constructiv, optimist şi energic, care dă un imbold creaţiei şi dezvoltării.

În filozofia eurasianistă, un loc legitim le revine realităţilor marginalizate de epoca Iluminismului: religia, imperiul, cultul, predania etc. Concomitent, din Modernitate este preluat saltul tehnologic, dezvoltarea economică, echitatea socială, eliberarea muncii etc. Contrariile sunt depăşite, contopindu-se într-o teorie unică, armonioasă şi originală, ce dă viaţă unor idei proaspete şi noi soluţii pentru problemele eterne ale umanităţii (…).

Filozofia eurasianismului este una deschisă, fiindu-i străină orice formă a dogmatismului. Ea se poate îmbogăţi cu cele mai diverse curente: istoria religiilor, descoperiri de ordin sociologic şi etnologic, geopolitica, economia, culturologia, cele mai diverse tipuri de cercetări strategice şi politologice etc. Mai mult decât atât, eurasianismul ca filozofie presupune o dezvoltare originală în fiecare context cultural şi lingvistic concret: eurasianismul ruşilor se va deosebi în mod inevitabil de eurasianismul francezilor sau al germanilor, eurasianismul turcilor – de eurasianismul iranienilor, eurasianismul arabilor – de cel al chinezilor etc. În acelaşi timp, liniile de forţă ale acestei filozofii se vor păstra neschimbate (…).

Principalele puncte de reper ale filozofiei eurasianiste ar fi următoarele:

• diferenţialismul, pluralismul sistemelor de valori împotriva dominaţiei obligatorii a unei anume ideologii (în cazul nostru, în primul rând al liberal-democraţiei americane);

• tradiţionalismul împotriva nimicirii culturilor, dogmelor şi riturilor societăţilor tradiţionale;

• „statul-lume”, „statul-continent” împotriva atât a statelor naţionale burgheze, cât şi a „guvernului mondial”;

• „drepturile popoarelor” contra atotputerniciei „miliardului de aur” şi hegemonismului neocolonialist al „Nordului bogat”;

• etnia ca valoare şi subiect al istoriei contra depersonalizării popoarelor şi înstrăinarea lor în cadrul unor construcţii social-politice artificiale;

• echitatea socială şi solidaritatea oamenilor muncii contra exploatării, logicii înavuţirii rapace şi înjosirea omului de către om.

Neoeurasianismul ca trend planetar

La cel de-al doilea nivel: neoeurasianismul este un trend planetar. Autorii proiectului explică:

Eurasianismul la nivelul unui trend planetar reprezintă un concept global, revoluţionar, civilizaţional, care, şlefuindu-se pe parcurs, este chemat să devină o nouă platformă de viziune pentru înţelegerea reciprocă şi colaborarea unui spectru larg de forţe, state, popoare, culturi şi confesiuni, ce resping globalizarea atlantistă.

E suficient să fie citite cu atenţie declaraţiile celor mai diverse forţe din întreaga lume – politicieni, filozofi, intelectuali – pentru a ne convinge că eurasianiştii constituie o majoritate absolută. Mentalitatea multor popoare, societăţi, confesiuni şi state, chiar dacă ele nu bănuiesc acest lucru, este una eurasianistă.

Eurasianismul însumează toate obstacolele naturale şi artificiale, obiective şi subiective în calea globalizării unipolare, ridicate de la simpla negare la un proiect pozitiv, la o alternativă creatoare. Atât timp cât aceste obstacole sunt răzleţite şi haotice, globaliştii le fac faţă fiecăruia în mod separat. Dar e suficient ca ele să fie integrate, să fie unite într-o viziune unică şi consecventă de anvergură planetară, şi atunci şansele de victorie ale eurasianismului din întreaga lume vor deveni deosebit de mari.

Neoeurasianismul ca proiect integraţionist
La următorul nivel, eurasianismul este tratat ca proiect al integrării strategice a continentului eurasiatic:

Noţiunea de „Lumea Veche”, care, de obicei, i se atribuie Europei, poate fi privită mult mai larg. Este vorba de un spaţiu multicivilizaţional gigantic, populat de către popoare, state, culturi, etnii şi confesiuni, legate între ele din punct de vedere istoric şi spaţial, de comunitatea destinului lor dialectic. Lumea Veche este produsul dezvoltării organice a istoriei omenirii.

Lumea Veche este contrapusă, de regulă, Lumii Noi, continentului american, descoperit de către europeni şi devenit o platformă pentru construcţia unei civilizaţii artificiale, în care s-au întruchipat proiectele europene ale Modernităţii, epocii Luminilor. (…)

În sec. XX, Europa şi-a conştientizat esenţa originală, înaintând treptat spre integrarea tuturor ţărilor europene într-o singură Uniune, capabilă să-i asigure acestui spaţiu în întregime suveranitatea, independenţa, securitatea şi libertatea.

Crearea Uniunii Europene a constituit un jalon major în cauza reîntoarcerii Europei în istorie. Acesta a fost un răspuns al Lumii Vechi la pretenţiile exagerate ale Lumii Noi. Dacă privim alianţa SUA şi a Europei Occidentale (cu dominarea Americii) ca pe un vector atlantist al dezvoltării europene, atunci integrarea însăşi a ţărilor europene cu predominarea ţărilor continentale (Franţa-Germania) poate fi considerată una de natură eurasianistă.

Acest lucru devine şi mai evident, dacă e să ţinem cont de teoriile potrivit cărora, sub aspect geopolitic, Europa se întinde de la Atlantic şi până la Ural (Ch. de Gaulle) sau până la Vladivostok. Altfel zis, nemărginitele spaţii ale Rusiei sunt incluse la fel de legitim în câmpul Lumii Vechi, ce urmează să se integreze.

(…) În acest context, eurasianismul poate fi definit ca un proiect de integrare strategică, geopolitică, economică a nordului continentului eurasiatic, înţeles ca leagăn al istoriei europene, ca matrice a popoarelor şi culturilor, strâns împletite între ele.

Iar întrucât însăşi Rusia (ca, de altfel, şi strămoşii multor europeni) este legată într-o măsură considerabilă cu lumea turcică, mongolă, cu popoarele caucaziene, prin Rusia şi, în paralel, prin Turcia, o Europă ce se integrează ca Lume Veche capătă pe deplin dimensiunea eurasiatică, de această dată nu doar în sens simbolic, ci şi în cel geografic. Aici am putea identifica în mod sinonimic eurasianismul cu continentalismul.

Aceste trei definiţii cele mai generale ale neoeurasianismului arată că aici avem de a face cu baza prealabilă pentru construirea teoriei multipolarităţii. Este vorba despre o optică terestră asupra celor mai acute provocări ale momentului actual şi o încercare de a le da un răspuns precis, care ţine cont de legităţile geopolitice, civilizaţionale, sociologice, istorice şi filozofice.