La 17 iunie 2013, la Chişinău, s-a produs un eveniment de primă importanţă, de o anvergură cu totul excepţională pentru lumea academică şi pentru viaţa publică a ţării noastre. Celebrul gânditor rus, filozoful, sociologul şi geopoliticianul Aleksandr Dughin a fost oaspetele special al Universităţii Populare. Cine a reuşit să citească măcar unele lucrări ale acestui savant de calibru internaţional, realizează fără greutate că aflarea lui Dughin la Chişinău poartă o încărcătură deosebită. Iar cine are măcar o cât de vagă închipuire asupra geografiei culturale căreia îi aparţine, asupra volumului lucrărilor traduse în zeci de limbi, a multitudinii de conferinţe ţinute în cele mai diverse limbi peste tot în lume, asupra prestigiului intelectual al acestei personalităţi uriaşe, în mod cert înţelege că evenimentul de acum câteva zile este unul de o semnificaţie cu totul aparte.

Prezenţa lui Dughin la Chişinău, în vizită privată la invitaţia unei modeste iniţiative academice cum este Universitatea Populară, pe care am pus-o pe picioare relativ recent, este şi o dovadă a recunoaşterii internaţionale a efortului nostru de readucere în circuitul public a valorilor creştine, tradiţionale şi conservatoare. În timp ce Moldova e dominată de două paradigme depăşite, comunistă şi liberală, iar dezbaterea publică se reduce la exaltarea virtuţilor unei Europe aflate într-un proces vertiginos de dezagregare spirituală, instituţională şi economică, iar pe de altă parte, la cultivarea unor nostalgii după defuncta URSS, cei care pricep că ambele proiecte sunt moarte în egală măsură pot fi număraţi pe degete. Este adevărat, URSS îşi are actul de deces eliberat încă acum două decenii, iar UE este doar în aşteptarea lui. Dar, privite dintr-o perspectivă istorică mai largă, cele două versiuni ale omului prometeic, ale determinismului economic, ale ideologiilor ridicate la rang de religie sunt condamnate, în egală măsură, la dispariţie. Între trecutul sovietic şi viitorul european, cei care au un sistem de referinţă profund spiritual şi au vocaţia să desluşească sensul istoriei aleg o altă cale. Este calea revenirii la Tradiţie, la originile noastre creştine, la interpretarea spirituală a acestor deviaţii care ne împing în zone devastatoare pentru societăţile noastre. Experimentul comunist a eşuat mai repede decât cel liberal. Printre motivele de bază ale acestui eşec sunt utilizarea terorii, a constrângerilor ideologice şi a lipsurilor materiale. Proiectul simetric şi complementar comunismului – liberalismul, acţionează mai subtil, prin seducţie, prin înlăturarea oricăror limite, prin dulcea otravă a consumismului şi prin sacralizarea banilor.

Atunci când mai toată lumea de la noi încă mai era captiva iluziei comuniste, am fost printre cei care am contestat-o energic. Şi atunci eram privit ca un excentric, ca un teribilist, ca o persoană fără simţul realului şi chiar fără instinctul autoconservării, de vreme ce mă expuneam riscului de a merge contra curentului general şi contra regimului. Dacă e să mă întreb astăzi ce m-a făcut atunci să îmbrăţişez această cale şi să mă opun pe faţă regimului şi ideologiei dominante, aş putea spune că a fost şocul descoperirii că trăiesc într-o lume strâmbă, pe care am respins-o total, fără rest şi fără a avea garanţia că, până la urmă, se va reuşi înfrângerea puterii care părea invincibilă. Odată descoperind adevărul, am simţit nevoia acută să devin un contestatar. Cuvântul „NU” a fost termenul-cheie care m-a ghidat. Am spus că aşa nu se mai poate, că am rătăcit şi am răbdat destul. Pe atunci singura alternativă pentru noi era modelul occidental. Desigur, în măsura în care realizam ce înseamnă o democraţie liberală, un stat de drept, o economie de piaţă, proprietate privată şi drepturile omului. Reuniunile noastre publice se desfăşurau sub semnul occidentalizării, drumul îmbrăţişat era unul fără alternativă, modele demne de urmat erau SUA şi UE. Procesul de renaştere naţională se axa, în mod firesc, pe redobândirea dreptului de a ne vorbi limba şi de a ne recupera alfabetul latin. Însă, din cauza handicapurilor noastre moştenite din ateismul comunist, cultura ţinea loc de cult. Şi chiar dacă în paralel se producea şi renaşterea noastră spirituală, învăţam să rostim rugăciuni, să purtăm icoane la mitingurile noastre şi să reconstruim biserici, a trebuit să treacă douăzeci de ani ca să putem desluşi adevărul că am plonjat dintr-un univers anticreştin în altul şi mai potrivnic lui Dumnezeu.
Aşadar, de la versiunea sovietică, care ne procurase „one way ticket” (bilet într-o singură direcţie) spre comunism pe calea devenirii istorice inexorabile, ne-am pomenit în versiunea occidentală a drumului cu un singur sens, cel al liberalismului globalizant. Himera roşie s-a spulberat, dar a fost înlocuită fără întârziere de mirajul multicolor al „societăţii spectacolului”. Am fugit ca de ciumă de un sistem dizolvant, care ne oprima prin constrângere, şi ne-am pomenit în anticamera altui sistem, care-şi propune să ne subjuge prin tentaţie şi prin fascinaţia abundenţei materiale. Astăzi societatea noastră încă mai este dominată de curentul liberal, susţinut masiv dinspre Occident. Falsele elite care populează dens ierarhiile de stat, politice, economice şi mediatice sunt fericite în postura de imitatori inconştienţi ai noului curent de opinie, devenit o dogmă obligatorie în discursul public. Vechea nomenclatură sovietică a fost succedată de alta, şi mai venală, cea care astăzi profetizează un alt „Paradis terestru” – o Uniune Europeană care ne-ar aştepta cu braţele deschise şi o lume globalizată în care să ne realizăm destinul istoric. Subiectele mai profunde de ordin spiritual, filozofic, geopolitic şi etnosociologic, de cele mai multe ori, scapă exerciţiului intelectual destul de superficial al „directorilor de opinie”, cantonaţi în zona de confort psihologic, atât de gustat de cohorta de papagali fără discernământ din topul VIP-urilor locale. Într-o atmosferă de exaltare cvazigenerală la vârfurile societăţii, pe motivul iminentei noastre integrări europene, şi de disperare generală a majorităţii oamenilor simpli din cauza lipsurilor, nedreptăţilor şi corupţiei, un discurs academic şi publicistic conservator pare a fi o curată nebunie.

Dar anume asta insist să fac în cadrul Universităţii Populare. Caut să ajut tinerii mei cursanţi să desluşească mai bine ce ni se întâmplă şi de ce, să le deschid un alt orizont de gândire, bazat pe opera celor mai de seamă gânditori români, ruşi şi occidentali. Depăşirea inerţiei, a clişeelor, a interpretărilor superficiale ale realităţii, ieşirea din mrejele culturii de masă şi ale gândirii comune, devenirea intelectuală şi spirituală sunt ţintele cursului meu ce ţine de compartimentul „VIZIUNE”. Iar atunci când, aşa cum se spune în arta comunicării, reuşesc să obţin efectul „a-ha”, atunci când văd cum tinerii prind cu o viteză şi o profunzime uimitoare subiecte de o complexitate deosebită, bucuria mea este una totală. Printre multitudinea de autori de primă mărime la care mă refer în lecţiile mele este şi gânditorul rus Aleksandr Dughin. Nu credeam vreodată că voi apuca să îl cunosc personal, să mă împrietenesc cu el şi să-l am drept oaspete drag chiar la Universitatea Populară. A fost suficient să ajungă în mâinile lui ultima mea carte „Moldova – partea care a devenit întreg”, ce înmănunchează o serie de articole de presă, pentru a-i trezi interesul şi curiozitatea intelectuală. Deschiderea lui pentru cineva care are preocupări similare l-a făcut să accepte dintr-o dată invitaţia mea. Aş putea compara satisfacţia descoperirii operei lui Dughin şi apoi stabilirea unei relaţii personale cu el doar cu bucuria pe care mi-a produs-o contactul cu opera unui alt mare sociolog şi geopolitician, profesorul român Ilie Bădescu, pe care, de asemenea, am avut onoarea să-l cunosc personal. Aş aminti că anume Bădescu este cel care a scris prefaţa la renumita carte a lui Dughin, apărută acum câţiva ani la Bucureşti, „Bazele Geopoliticii”, singurul volum al acestui autor editat până acum în limba română.

Roman Răileanu, coordonator pentru dezvoltarea tehnologiilor umanitare eurasiatice, care l-a însoţit pe Aleksandr Dughin la Chişinău, e de părerea că cercetările socioumane ale profesorului reprezintă o reconsiderare a realităţilor, care depăşeşte clişeele de gândire obişnuite. Este o filozofie care izvorăşte din valorile societăţii tradiţionale, ce presupune dezvoltarea colectivităţilor în contextul religios, cultural şi lingvistic, fără ruperea lor de rădăcinile spirituale. Viaţa şi soarta popoarelor este un proces ce nu suportă intervenţii artificiale. Tradiţionalismul moldovenesc s-ar putea deosebi de conservatorismul rusesc sau românesc. Totodată, pentru fiecare dintre aceste societăţi dezvoltarea spirituală va reprezenta întotdeauna prioritatea vitală numărul unu, a cărei lipsă nu va putea fi compensată de nicio binefacere economică. Adevărata gândire eurasiatică reprezintă o nouă conştientizare a lumii, în special pentru cei tineri, ea fiind străină de înregimentarea în ideologiile materialiste ale trecutului. Iar conservatorismul luminat poate deveni în Moldova un element-cheie de consolidare a societăţii, atât de răzleţite astăzi. Contradicţiile acute, ce marchează azi societatea moldovenească, vor rămâne doar ca un ecou al scurtei epoci liberale pe care o traversăm în prezent. I-am dat dreptate prietenului şi conaţionalului meu de la Moscova.
Ne aflăm la sfârşit de ciclu istoric. Iar Istoria, atâta cât va îngădui Dumnezeu, nu este una predeterminată. Creatorul ne-a înzestrat cu raţiune, cu libertate, cu voinţă, cu discernământ şi răspundere. Şi aşa cum s-a spulberat ca un coşmar „marşul triumfal al Puterii Sovietice”, tot astfel se va consuma şi „marşul triumfal al globalismului liberal”. Desigur, dacă nu vom rămâne fatalişti, indiferenţi şi pasivi. Loc de manifestare pentru cei care gândesc, suferă şi se dedică unor valori fundamentale este destul. Iar sub cerul Patriei „ca un patrafir”, cum ar zice Radu Gyr, este loc pentru întregul nostru popor ortodox, indiferent de originea etnică sau limba în care vorbeşte unul sau altul dintre noi. Nu suntem o colectivitate de rataţi, avem inimă, minte şi dorinţă de a ne împlini destinul. Ne simţim vocaţia mai acut tocmai acum, în vremurile de criză ce ne şlefuiesc sensibilitatea şi ne catalizează energiile.

Am convenit cu profesorul Aleksandr Dughin că îi voi traduce în română şi voi prefaţa lucrarea apărută deja într-o mulţime de limbi, „A patra teorie politică”. Iar după ea sper să urmeze şi o lucrare complementară acesteia – „Teoria lumii multipolare”. Cititorii din Republica Moldova, atât de limbă română, cât şi de limbă rusă, trebuie familiarizaţi cu ele. Ca, de altfel, şi cei din România. Astfel, începând cu ziua de 17 iunie, colaborarea academică dintre Universitatea Populară şi profesorul Dughin şi-a luat startul.
În această zi am avut patru apariţii publice comune: o întâlnire cu tineretul, la care au participat discipolii mei din organizaţia „Noua Generaţie” şi cursanţii Universităţii Populare, o discuţie la sediul universităţii mele, cu prezenţa unor personalităţi marcante din lumea academică şi universitară, feţe bisericeşti, politologi, jurnalişti şi lideri regionali, precum şi două apariţii televizate la „Jurnal TV” şi la „Publika TV”. Transmisiunea în direct pe portalul www.privesc.eu a întâlnirii de la ora 17.00, care a durat peste două ore, a acumulat un număr-record de peste 150 000 de accesări. Le aduc pe această cale tuturor participanţilor la aceste întâlniri, ca şi colegilor din presă, sincere mulţumiri pentru interesul şi deschiderea lor. Sunt fericit că bucuria a fost reciprocă. Atât profesorul Dughin, cât şi publicul au trăit momente de o aleasă satisfacţie. Apariţia lui în spaţiul public din ţara noastră a reuşit să ridice ştacheta dezbaterilor la un nivel intelectual deosebit de înalt. Este adevărat, unii comentatori de serviciu n-au scăpat prilejul să înţepe oaspetele meu. Cauzele acestor înţepături sunt la suprafaţă. Însăşi raportarea la Dughin, chiar şi critică, îi scoate cumva în prim-plan. Dar, în egală măsură, este adevărat şi altceva. Inerţia de gândire şi clişeele ideologice, ce le ţin loc de eşafodaj intelectual, nu le-a permis să facă un efort de depăşire a propriilor prejudecăţi. Bălăcirea într-un sistem de referinţă opac, fragmentar şi autosuficient, pliat pe dogmele în vogă ale discursului dominant al liberalismului prost înţeles, a apărut de această dată într-un contrast izbitor cu anvergura academică a unei personalităţi de talie universală. Cine va face măcar un minim efort să parcurgă cel puţin lista monografiilor şi a manualelor acestuia, accesând Wikipedia, studiate azi în zeci de universităţi ale lumii, îşi va face o impresie mai bună despre calibrul acestui gânditor de primă mărime. Iar atunci când profesorul operează cu autori ca Rene Guenon, Julius Evola, Mircea Eliade, Martin Heidegger, Jaques Ellul, Jean Baudrillard, Gilbert Durand, Alain de Benoist sau Claudio Mutti, a-i replica din perspectiva unor frustrări istorice, a unor naivităţi de ordin geopolitic sau din poziţia de simbriaşi ai unor instituţii occidentale finanţatoare de „(de)formatori de opinie” este deopotrivă descalificant şi ridicol. Cum ridicole şi contraproductive sunt şi isteriile antiruseşti, izvorâte din obsesiile noastre etnocentriste şi din tragediile reale din trecut, care ghidează atâţia naivi de duzină să cultive în continuare imaginea „duşmanului extern” în persoana Rusiei şi, simetric, al „amicului extern” în persoana UE şi SUA. Toate aceste abordări paseiste menţin ochelarii de cai bine fixaţi pe figurile patrioţilor de mucava şi a prooccidentalilor înseriaţi. Se ştie bine că, atunci când toţi gândesc la fel, de fapt, nimeni nu gândeşte. Iar a opera azi cu categorii consumate în secolele XIX şi XX şi a lupta din răsputeri cu defunctele imperii, ţarist şi sovietic, înseamnă a rămâne prizonier al unei optici expirate definitiv.

Cei care se ambiţionează să rămână în căruţa conceptuală de ieri poate ar înţelege un pic mai mult despre noile realităţi dacă s-ar întreba de ce azi Germania, Franţa sau Italia, de pildă, au cele mai bune relaţii politice şi economice cu Rusia. A ne complace în continuare în rolul ingrat de parte a cordonului sanitar instalat de americani în zona Europei Centrale şi de Răsărit, care include şi o parte a noilor state independente din fosta URSS, este cel puţin naiv, dar şi periculos pentru interesele noastre naţionale. Iar a nu vedea în birocraţia europeană şi în grupurile de influenţă financiară, politică, mediatică şi militară americane riscuri reale de desuveranizare a ţării, de colonizare economică, culturală şi informaţională, înseamnă a nu înţelege de ce suntem din ce în ce mai săraci cu tot cu „povestea de succes” inventată de comisarii europeni pentru uzul proştilor de la noi. Şi a nu realiza cauzele reale ale „nomadismului în masă”, ce transformă ţara noastră într-o societate pe cale de dispariţie, înseamnă a accepta postura de victimă inconştientă care merge de bună voie în hăul ademenitor al noului cominternism. Câţi dintre cei care se înghesuie în spaţiul public şi ne vrăjesc de la televizor în fiecare seară au auzit despre faptul că ceea ce reprezenta capitalismul de altă dată nu mai există, că acesta a devenit speculativ, că banii virtuali domină producţia, că liberul schimb e doar în favoarea marilor companii transnaţionale? Şi că statul social nu mai există nici în Occident, că sindicatele îşi pierd orice valoare în ţările tradiţional dezvoltate, că banii au devenit apatrizi şi flotanţi, că nu organismele internaţionale, ci corporaţiile transnaţionale conduc lumea, că în Europa şi America ceea ce era clasa de mijloc se dezagreghează vertiginos, că fantastica concentrare de capital îi transformă pe cei bogaţi în şi mai bogaţi, iar pe cei săraci în şi mai săraci. Câţi dintre actorii şi comentatorii politici (pentru că de gânditori politici nici vorbă nu poate fi pe la noi!) realizează că, prin ceea ce fac şi prin ceea ce enunţă în spaţiul public, ei se transformă, de fapt, în nişte „piloţi orbi”, ca să-l citez din nou pe Eliade? Prea puţini, în mod evident. Şi dacă neştiinţa e o scuză pentru un om de rând, ea devine periculoasă atunci când este apanajul unei false elite, rupte de propriul popor, de tradiţia, de religia şi de nevoile ei. Marele sociolog român Dimitrie Gusti numea această ruptură între mase şi ierarhiile administrative „conflictul dintre stat şi naţiune”.
Cine nu vede că ţara noastră, ca, de altfel, şi toate ţările din regiune şi majoritatea ţărilor lumii, este supusă unui masiv proces de desuveranizare şi de subordonare unor interese strategice, de ordin politic, economic şi cultural de către grupurile de influenţă din SUA? Anume reţelele bazate în SUA se ambiţionează să instituie o lume unipolară sub dominaţia lor, iar cel care ignorează acest adevăr ori e orb, ori tocmit de acestea. Să facem un exerciţiu de comparaţie. Aşa cum bolşevicii sovietici, artizanii URSS, au distrus şi au subjugat mai întâi poporul rus şi doar după aceea alte popoare, care s-au pomenit sub dominaţia unui regim antinaţional şi opresiv, controlat de o clică de aventurieri dogmatici, astăzi poporul american a căzut sub dominaţia unor oligarhii şi grupuri de interese, care recurg la subjugarea altor ţări şi popoare. Sub comunism, instrumentele predilecte de înrobire erau cele militare, acum, de cele mai multe ori, nonmilitare. Astăzi, în locul baionetelor şi al tancurilor folosite de regimul bolşevic, sunt utilizate instrumentele capitalismului cămătăresc, ale propagandei şi ale înhămării elitelor corupte din ţările-ţintă la carul noului imperialism. Desigur, când e cazul, şi forţa armată e aplicată din plin de către colonizatori. Între colonialismul sovietic şi cel american diferenţele sunt minime. Ele ţin de tipul de retorici şi de metode. Ţinta e aceeaşi – subjugarea lumii sub pretextul unei ideologii mesianice universaliste. Iar principiul bolşevic „Cine nu e cu noi este împotriva noastră!” (iată o convertire diabolică a Cuvântului Mântuitorului la interesele servanţilor întunericului!) a trecut în mod firesc şi aproape pe neobservate din discursul comunist în cel globalist. Comunismul sovietic şi globalismul american sunt, din acest punct de vedere, fraţi gemeni. Este vorba de două ideologii totalitare ce tind să cucerească lumea uzând teorii politice parareligioase.

Comunismul sovietic a murit. Globalismul american încă nu. Am luptat împotriva primului. Astăzi e timpul să rezistăm în faţa celui de-al doilea. Pentru că şi de această dată se ţinteşte în credinţa noastră, în cultura noastră, în tradiţiile noastre, în independenţa noastră, în familiile noastre, în viitorul nostru, dar, mai ales, în şansa noastră de a înţelege rosturile profunde ale omului şi răspunderea lui faţă de Dumnezeu. Iar Aleksandr Dughin şi alte minţi luminoase de pretutindeni sunt aliaţii noştri în duh, în credinţă şi în acţiune. Pentru cei care mai au îndoieli că lucrurile stau anume aşa şi că realităţile din America şi Europa sunt mult mai crude decât ne sunt prezentate, iar comparaţia pe care o fac între comunismul sovietic şi consumismul occidental e perfect valabilă, cred că ar fi util să facă nişte lecturi în plus, parcurgând autori relevanţi în acest sens. Ruşii Ivan Ilin, Aleksandr Soljeniţân şi Aleksandr Dughin, americanii Paul Gottfried, David C. Korten, William Greider şi sud-coreeanul Ha Joon Chang ar fi doar câţiva dintre cei care ar putea limpezi minţile multora dintre noi.
Orice abordare schematică, în alb şi negru, este contraproductivă într-un efort de analiză. Din această perspectivă, aflarea lui Dughin la Chişinău este şi ca o şedinţă de psihoterapie colectivă, ce ne poate ajuta să depăşim frustrările noastre mai vechi, românofobia şi rusofobia. Dragostea lui pentru cultura românească, cunoaşterea profundă a filozofiei româneşti, a lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Lucian Blaga şi a atâtor altora este semnificativă în acest sens. Pe de altă parte, cine, în loc să ţină la tradiţie şi la adevărata cultură, aplaudă, alături de perversele grupuri de influenţă din exterior, căsătoriile unisex, homosexualitatea, paradele gay-lor şi exhibiţiile ritualice ale grupului „Pusy Riots” în Catedrala „Hristos Mântuitorul” de la Moscova este liberal, iar cine le dezaprobă este un om normal. Presiunile din afară, tot mai perfide şi mai insistente, ne determină să căutăm confraţi de idei. Două fenomene mari, până la urmă, fac istoria: ideea şi voinţa. Restul e deşertăciune.

Moldova are nevoie de fortificarea unui nou curent de opinie: tradiţionalist, conservator, creştin. Iar cele două idei directorii – una metafizică şi cealaltă fizică – sunt complementare: credinţa religioasă şi renaşterea economică. Adică planul spiritual, ce primează întotdeauna, determină planul material. Dacă vom face ordine în sufletele noastre, în setul de valori pe care le împărtăşim, vom reuşi să facem ordine şi în gospodăria noastră, în economie. Independenţa noastră spirituală şi intelectuală va determina independenţa noastră politică şi economică. Iar cine are mentalitate de vasal, cine are sindromul de apendice al celor mari, cine caută să aştearnă interesele noastre naţionale sub picioarele unor structuri ciclopice din exterior, de la care aşteaptă rezolvarea problemelor noastre, greşeşte amarnic. Cine se teme ori se frige de un dialog direct cu oameni de talia lui Dughin şi vede în el un exponent al imperialismului rus, acela suferă de o acută cecitate intelectuală, dar şi de o miopie geopolitică regretabilă.
Influenţa culturii române şi a culturii ruse asupra Moldovei trebuie convertită într-un avantaj, într-o confluenţă care să nu ştirbească, ci să şlefuiască şi să întărească profilul identitar al colectivităţii noastre. Contradicţiile şi confruntările istorice dintre cele două ţări trebuie transformate în consonanţe spirituale şi culturale, iar rivalităţile şi geloziile reciproce de ordin geopolitic trebuie redimensionate în complementarităţi de interese între cele trei ţări şi naţiuni. Noi nu mai suntem nici periferia Imperiului ţarist, nici partea răsăriteană a României Mari, nici republică sovietică. Iar dacă din interior sau din cele două capitale, Moscova şi Bucureşti, pentru unii noi suntem doar o zonă recuperabilă, un teritoriu pierdut provizoriu şi bun de readus sub administraţia uneia dintre ele, noi înşine, prin performanţele noastre culturale, politice şi economice, prin diplomaţia şi prin elitele noastre, avem datoria să arătăm că acest pământ este doar al nostru, al morţilor noştri, al celor născuţi aici, ca şi al urmaşilor noştri. Iar patriile noastre istorice, vitrege sau drepte, după caz, sunt privite astăzi de noi cu egal respect şi consideraţie, dar şi cu demnitate. Nu vom practica nici aroganţa, dar nici docilitatea, vom absorbi cu egală sete cele două culturi şi vom produce noi înşine valori demne de remarcat atât acasă, cât şi în ţările vecine. Splendoarea unui popor nu se măsoară în întinderi geografice şi nici în veleităţi imperiale, ci în contribuţia la valorile lumii. Iar cine are complexe de persoană care face parte dintr-un popor de mâna a doua, ba agresiv, ba obedient, nu face decât să dezavantajeze propria ţară.

Pe curând, dragă prietene Aleksandr Dughin. Cred cu tărie în destinul ţării mele, în vocaţia ei unică şi în locul ei de cinste într-o lume a simfoniei dintre popoare, a polifoniei culturale şi identitare, a complementarităţii şi echilibrului între naţiuni, care să se măsoare nu atât în cifre sau potenţial militar, cât în performanţe ale minţii şi ale creativităţii. Într-o lume unipolară există loc doar pentru un stăpân şi mai mulţi lachei. Dar într-o lume multipolară e loc de cinste pentru fiecare neam. Moldova poate şi trebuie să participe la procesul global de reconfigurare geopolitică a lumii. Ca un actor matur, demn şi capabil să-şi onoreze rolul său inconfundabil în interacţiune cu alte neamuri.

Chişinău, 19 iunie 2013

Articolo precedente

ДУГИН В КИШИНЁВЕ, ИЛИ РЕАБИЛИТАЦИЯ ТРАДИЦИОНАЛИСТСКОГО ДИСКУРСА

Articolo successivo

A LIÇÃO BRASILEIRA