Lucrarea cunoscutului gânditor rus, profesorul Aleksandr Dughin, „A Patra teorie politică”, trebuia să vadă lumina tiparului şi în Moldova. Actualitatea ei cu totul aparte se resimte tocmai pentru faptul că în politologie, în analiza politică sau în comentariile cotidiene urmărim de cele mai multe ori construcţii intelectuale învechite, pe care le-am moştenit din secolele XIX şi XX. Sacralizarea comunismului, obligatorie în perioada sovietică, a fost substituită cu divinizarea liberalismului. O abordare critică coerentă şi profundă a liberalismului practic lipseşte. În învăţământ venerarea marxismului e înlocuită cu occidentomania.

Ştiinţele socioumane au respins „întunecatul trecut sovietic”, recunoscându-l ca pe unul greşit, şi au descoperit subit „singura cale istorică dreaptă” – cea prooccidentală. La ora actuală, toate lucrările de doctorat şi compunerile elevilor deja nu-i mai citează pe Marx şi Lenin, ci pe adversarii lor ideologici din tabăra liberalilor. În plus, osanalele aduse democraţiei şi drepturilor omului sunt indispensabile. Atitudinea faţă de integrarea europeană şi faţă de tot ce e legat de Occident a devenit un sentiment aproape religios. Cei „de dreapta” îi numesc în batjocură pe comunişti „bolşevici”, iar cei „de stânga” îi înfierează pe cei „de dreapta” cu eticheta predilectă fascişti”. Liberalii şi comuniştii se luptă de zor unii cu alţii, fără să priceapă esenţa clişeelor ideologice pe care le folosesc. O serie de „dogme ştiinţifice” din perioada sovietică s-a înscris în mod organic în noul sistem de învăţământ postsovietic. La fel ca pe vremea sovieticilor, istoria din nou pare a fi una fără alternativă, iar triumful globalismului – inevitabil. Secularismul, darwinismul social, scientismul, istoricismul, progresismul, credinţa în timpul linear şi alte elemente ale marxismului au alunecat pe o pantă dulce în liberalism. Foştii lectori de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific s-au reprofilat peste noapte în politologi prooccidentali.

Pentru a umple măcar parţial vacuumul intelectual existent, am primit permisiunea autorului să-i traduc lucrarea în română pentru cititorii din Moldova. După vizita efectuată de profesorul Dughin în Moldova în vara anului 2013, am publicat cu regularitate fragmente din lucrarea respectivă pe paginile săptămânalului „Flux”, ele trezind un viu interes din partea celor care se preocupă de geopolitică, filozofia politică sau, pur şi simplu, de realităţile politice. Am convingerea că lucrarea de faţă merită să fie studiată de cei care predau sau învaţă la facultăţile socioumane sau se ocupă de activitatea de cercetare în institutele de profil ale Academiei de Ştiinţe. Lecturarea ei va contribui cu siguranţă la depăşirea unui şir întreg de mituri şi abordări infantile ale istoriei, filozofiei, sociologiei, geopoliticii, relaţiilor internaţionale, precum şi ale altor ştiinţe socioumane.

Căutând să pătrundem în esenţa lucrurilor, ne aflăm într-o căutare permanentă a unor purtători de idei noi. Această căutare trece cu uşurinţă peste graniţe, iar atunci când ne reuşeşte să descoperim minţi şi suflete înrudite, suntem cuprinşi de un sentiment profund al bucuriei. Pentru mine personal, Aleksandr Dughin reprezintă anume o astfel de descoperire. Am putea să nu cădem de acord asupra unor probleme, să polemizăm pe marginea unor subiecte, dar sentimentul apartenenţei la aceeaşi familie spirituală face aceste discuţii pline de lumină şi aducătoare de roade bune. Această carte a lui Dughin este o puternică invitaţie la dialog, la concentrarea gândului, la explozia energiei sufleteşti şi la curăţarea raţiunii, întinate de gunoiul intelectual, care ucide însăşi capacitatea de gândire prin intermediul sistemului de învăţământ, presei şi „corectitudinii politice”.

Versiunea pe care o publicăm apare cu prescurtări nesemnificative, convenite cu autorul, fiind vorba despre aspecte ce ţin de realităţi politice din Rusia, care nu prezintă un interes aparte pentru cititorul nostru.

* * *

Printre multitudinea de idei, care merită o atenţie aparte din partea cititorilor cărţii „A Patra teorie politică”, voi cita aici o concepţie deosebit de valoroasă, numită de autor „Structura tripartită a epistemei conservatoare”. Dughin subliniază pe bună dreptate că din tot volumul disciplinelor ştiinţifice, este necesar să fie scoase în evidenţă „trei discipline fundamentale”, şi anume teologia, etnosociologia şi geopolitica. Autorul continuă:

„Mai presus de toate se află teologia, deoarece religia nu înseamnă doar cult şi ritual, ci şi un profund sistem de viziune asupra lumii. Este ştiinţa despre spirit.

Teologia trebuie să încoroneze educaţia; fără ea orice epistemă conservatoare va fi una incompletă şi va rămâne în aer. Teologia este o ştiinţă împărătească, este ştiinţa ştiinţelor; ea nu e pur şi simplu una dintre ştiinţele umanitare şi sociale, ci principala, iar toate celelalte ştiinţe reprezintă calea spre teologie.

Pe locul doi trebuie să plasăm etnosociologia. Până la ora actuală, în ştiinţa de la noi nu a fost pomenit aproape deloc nici poporul, nici etnia. Acest fapt nu trebuie să ne surprindă: pentru comunişti drept subiect al istoriei apare clasa, iar pentru liberali – individul. Nici într-un caz, nici în celălalt, loc pentru popor şi etnie nu mai rămâne. Etnosociologia este ştiinţa fundamentală a proiectului conservator. Dacă nu vom face o descriere prealabilă corectă a poporului nostru şi a altor popoare cu care interacţionăm, noi pur şi simplu nu vom fi competenţi să vorbim despre conservatorism. Etnosociologia nu este o simplă descriere formală a particularităţilor etnologice ale poporului, ci cercetarea acelor aspecte care sunt definitorii pentru un popor, este pătrunderea ontologiei lui, a existenţei lui.

Şi, în sfârşit, a treia disciplină este ştiinţa despre spaţiu, adică geopolitica. Aici totul este evident, deoarece aceasta este prin definiţie ştiinţa care studiază relaţia între stat şi spaţiu. Plasându-se pe ultimul loc în ierarhia disciplinelor fundamentale ale epistemei conservatoare, ea comportă o semnificaţie practică enormă.

Astfel, în accepţia conservatoare, teologia, etnosociologia şi geopolitica constituie structura trihotomică a ştiinţei.”

O formulare atât de exactă a viziunii gânditorului conservator asupra însănătoşirii sistemului de învăţământ i s-ar putea părea unui cititor mai puţin pregătit fie radicală, fie, în genere, inacceptabilă. Însă considerăm că cei care se vor concentra asupra unei studieri profunde a lucrării de faţă, vor pătrunde sensul acestei viziuni. În caz contrar, suntem condamnaţi să ne bălăcim la suprafaţa dogmelor gândirii comune şi să ignorăm înţelegerea adâncă a temeliilor lumii, dar şi a sensului însuşi al istoriei omenirii.

* * *

Autorul nu-şi ascunde sentimentul cu totul aparte faţă de Rusia. În Moldova şi în România o dragoste atât de ardentă a lui Dughin faţă de Rusia este privită uneori cu o anume reţinere. O astfel de atitudine are cauze istorice evidente. Rănile vechi încă îi neliniştesc pe mulţi dintre noi. Însă, decât să căutăm cusururi în sentimentele şi gândurile profesorului Dughin, ar fi cu mult mai important să iubim la fel de sincer şi de total pământul nostru sfânt, strămoşii noştri, ca şi pe urmaşii noştri încă nenăscuţi, cu aceeaşi pasiune pe care o manifestă Dughin. „Pentru un rus nimic nu este prea de tot”, scrie autorul.

Fiind o natură cu adevărat pasională, Dughin nu cunoaşte jumătăţile de măsură. Tocmai de aceea să nu-i cerem o dragoste moderată faţă de Patrie. Patria Absolută nu poate fi obiectul unor sentimente înjumătăţite sau raţionale. Este o stare a sufletului şi a minţii întotdeauna totală, nemărginită, atotcuprinzătoare, înălţătoare, spirituală, luminoasă, dar şi războinică. Sau, aşa cum afirmă însuşi autorul, „Eurasianismul este slujirea religioasă a Rusiei”.

* * *

Îndelungatul coşmar colectiv al uitării a împins societatea noastră într-o gravă tulburare a sufletului, a credinţei, a conştiinţei şi a rămăşiţelor raţiunii. Şi, deocamdată, puţini sunt cei care au avut puterea şi înţelepciunea să se ridice împotriva propriilor prejudecăţi, împotriva inerţiei de gândire colectivă, contra minciunii dominante, contra ispitei generale, emanate de „societatea de consum” şi de împărăţia globală a fericirii virtuale.

Dughin arată în mod pregnant semnificaţia înfrângerii URSS şi a lagărului socialist în „războiul rece”. Acesta a fost pe drept cuvânt un război planetar, războiul între liberalism şi comunism, a Primei teorii politice cu cea de-a Doua. Aşadar, fiul legitim al Modernităţii, liberalismul, prin viclenie şi trădare, şi-a învins fratele său neviabil, comunismul. Dar, aşa cum s-a văzut, triumful liberalismului s-a transformat într-o adevărată înfrângere pentru toate societăţile, care au ajuns de sub dărâmăturile comunismului direct în captivitatea liberalismului. Doar că starea de captivitate – paradigmatică, conceptuală, ideologică, religioasă, spirituală, politică şi economică – nu a fost conştientizată imediat şi, în mod vădit, nu de toată lumea. Învingătorul, afişând un larg zâmbet hollywoodian, şi-a impus condiţiile capitulării. În tabăra învinşilor s-au pomenit toţi de-a valma: Rusia, republicile ex-sovietice şi sateliţii de ieri ai URSS. Tocmai din acest motiv, simţind cu toată fiinţa că Patria lui a devenit „target country” (ţară-ţintă), făcând uz de o strălucită analiză spirituală, filozofică, istorică, sociologică şi geopolitică, Dughin dezvăluie adevărata faţă a strategilor „noii ordini mondiale”, a globalismului ca ideologie totalitară, promovată de noii profeţi ai „escatologiei economice”.

Societăţile noastre postcomuniste continuă să perceapă din inerţie esenţa politicii internaţionale în cadrul lumii bipolare. Şi iată acum cititorul atent al cărţii „A Patra teorie politică” are un bun prilej să reevalueze atât istoria, cât şi ceea ce se întâmplă cu ţările noastre la ora actuală. Iar asta într-adevăr contează. Fiindcă atunci când vor realiza rolul nostru deloc onorabil de „obiect al invaziei” în procesul unui „război non-militar” (non-military war) de proporţii, exponenţii elitei intelectuale vor descoperi şi sensul statutului de colonie intelectuală, politică şi economică, atribuit ţării noastre. Şi atunci Rusia nu ne va mai apărea ca un potenţial agresor (asemenea Rusiei ţariste sau URSS), ci ca un potenţial aliat, ca partener în această confruntare cu dictatura globală, de care avem nevoie pentru a ne apăra cu forţe comune independenţa ţărilor noastre. În caz contrar, riscurile desubiectivizării statelor noastre în calitatea lor de actori internaţionali, al desuveranizării lor vor deveni inevitabile pentru toţi cei care fie contează doar pe forţele proprii, fie pe condescendenţa stăpânilor discursului planetar.

La ora actuală, politicienii, analiştii sau, pur şi simplu, oamenii de rând continuă să păstreze viziunea în alb-negru, potrivit căreia există „imperiul răului” (URSS şi succesorul ei de drept, Rusia), de care trebuie să fugim în îmbrăţişările mult râvnitului Occident întruchipat de SUA şi UE. Deocamdată, prea puţini sunt în stare să vadă noile realităţi. Cum se produce subordonarea ţărilor din regiunea noastră cu ajutorul mecanismelor FMI, al Băncii Mondiale, al OMC şi al „recomandărilor” UE, cum anume este realizată onouă colonizare, pentru marea majoritate toate acestea rămân a fi nişte realităţi inaccesibile. Încă destui dintre noi continuă să lupte cu „năluca comunismului”, rămânând în deplină neştire că acesta deja a fost succedat cu succes de globalismul deloc fantomatic, ci absolut real. Doar că, spre deosebire de comunismul agresiv, noul proiect planetar preferă alte metode, mai „blânde”, cele financiar-economice. De această dată, înrobirea este precedată (şi mereu însoţită pe parcurs) de înfrângerea intelectuală a societăţilor, ce devin una după alta obiect al interesului jucătorilor internaţionali. Fiindcă fără cultura de masă, fără inocularea unei stări de fascinaţie generală, fără beţia colectivă ca urmare a „mcdonaldizării societăţii” (George Ritzer), fără dominaţia consumismului cu tot cu brandurile şi trendurile lui totalitare, soft-anexarea noastră ar fi fost, pur şi simplu, imposibilă. Or, „marşul triumfal al globalismului” ca ideologie a noului imperiu american s-a dovedit a fi atât de reuşit anume datorită unor tehnologii sofisticate de „spălare a creierilor” şi unei abilităţi speciale de purtare a războiului psihologic (MTV, Hollywood şi alte instrumente ale „societăţii spectacolului”), pe care îl dirijează neîncetat corporatocraţia.

Dintr-un făuritor activ al „Istoriei”, dintr-un subiect cuprins de duhul prometeic, cum apărea în faţa noastră omul din perioada începutului ieşirii vulcanice din trecutul sovietic, el s-a pomenit într-o ipostază nouă şi neaşteptată. Sau, aşa cum arată Dughin, din toate libertăţile promise, a rămas doar libertatea alegerii canalelor de televiziune:

„Oamenii au devenit contemplatori ai televizorului, s-au învăţat să schimbe mai bine şi mai repede canalele. Multă lume în genere nu se mai opreşte tot butonând telecomanda, şi nu mai contează ce se demonstrează, artişti sau ştiri. Spectatorul Postmodernităţii, de fapt, nu înţelege nimic din ce se întâmplă: pur şi simplu se derulează un şuvoi de imagini, care impresionează. Telespectatorul este absorbit de aceste microprocese, devine semispectator, „subspectator”, care priveşte nu programe sau canale, ci segmente aparte, secvenţe ale programelor”.

Întreaga noastră nemulţumire, neacceptare sau, pur şi simplu, dorinţa de a evada din realitatea nesuferită se dizolvă seară de seară în faţa ecranelor televizoarelor. Iată războiul din Siria, dar iată şi un meci de fotbal, un serial întins ca pelteaua (soap movie) sau un talk-show politic. Şi toate parcă se aranjează cumva. Ne relaxăm, simţim senzaţia de plăcere şi adormim liniştit. „Suntem în Postmodernitate”, ne anunţă autorul.

* * *

Ca răspuns la apariţia hiperputerii globale, ce pretinde la dominaţia mondială, Aleksandr Dughin demonstrează necesitatea apropierii popoarelor fostei URSS. Dar pentru ca un astfel de proiect să devină posibil şi viabil, nu trebuie să trecem cu vederea paginile întunecate ale trecutului nostru. Doar a existat şi asimilare forţată, şi deportări suferite de popoare întregi. Însăşi „problema naţională” nu ar fi fost exploatată din exterior cu atâta succes în momentul destrămării URSS, dacă nu ar fi existat asuprirea culturilor şi a limbilor „popoarelor frăţeşti”. De aici şi trauma atât de dureroasă în conştiinţa colectivă a societăţilor postsovietice, care încă se mai face resimţită.

Astăzi Rusia tinde să creeze Uniunea Eurasiatică, invitând la cooperare popoarele fostei URSS, care au simţit deja gustul libertăţii şi al independenţei. Încă nu se ştie dacă acest proiect de amploare va avea succes în formula anunţată. Dar aşa sau altfel, popoarele noastre au nevoie de o colaborare mai strânsă, astfel încât să poată rezista în faţa unor ameninţări comune. Şi orice forme ar lua relaţiile noastre, ele se pot dezvolta şi pot deveni durabile doar în măsura în care Rusia va reuşi să răspundă în mod adecvat noilor provocări, va putea să-şi înţeleagă vecinii, va acţiona luând în consideraţie interesele lor, manifestând respect faţă de suveranitatea şi identitatea lor. Iar aici apropierea spirituală nu e mai puţin importantă decât componenta economică.

* * *

Esenţa celei de-a Patra teorii politice, a eurasianismului ca versiune a acesteia, a teoriei lumii multipolare constau anume în următoarele: a intui şi a defini corect „semnele vremurilor” (R. Guenon), a amâna „sfârşitul istoriei” (F. Fukuyama), a rezista în faţa ofensivei servanţilor celui viclean. Profesorul Dughin subliniază faptul că a Patra teorie politică reprezintă o concepţie încă nefinisată. Dezvoltarea ei creativă, ca şi posibila (necesara!) ei realizare istorică, depinde într-o măsură considerabilă de participarea exponenţilor elitelor naţionale ale altor popoare la acest proiect de anvergură. De aici şi necesitatea stringentă de a apela la Tradiţie, la origini, la Orientul spiritual, la realităţile metafizice, care predomină asupra celor fizice, materiale.

Teoretizând conceptul multipolarităţii, autorul insistă asupra importanţei lui istorice excepţionale, de care depinde însăşi soarta umanităţii, însuşi sensul existenţei ei. Problema e formulată în mod radical, ferm şi univoc: „Dacг lumea multipolarг va fi construitг, istoria va continua. Dacг, оnsг, nu va fi, Postmodernitatea va оnvinge definitiv єi ea se va termina, cedвnd locul Postistoriei (de aceastг datг, fгrг nicio fisurг оntre teorie єi practicг).

* * *

Afirmând principiul multipolarităţii în calitate de replică necesară globalismului americanocentric şi dezvoltând ideea lui Carl Schmitt despre „spaţiile mari”, autorul aduce un exemplu care, din punctul nostru de vedere, este discutabil – cel al integrării reuşite a „spaţiului mare” al Europei Occidentale în cadrul UE. Cel puţin aşa s-ar putea înţelege din contextul respectiv al cărţii. După opinia noastră, UE totuşi nu reprezintă o contopire organică şi armonioasă a naţiunilor occidentale, ci un megaproiect artificial, dezdumnezeit, imoral şi antipopular. Caracterul nefiresc al UE devine evident în mare măsură şi datorită argumentării consistente oferite de autor, care arată că triumful Modernităţii, ca şi căderea în Postmodernitate, cu toate deformările şi distorsiunile ei, sunt îndreptate împotriva Tradiţiei, împotriva lui Dumnezeu, prin urmare, şi împotriva omului. Aşa încât UE nu reprezintă „voinţa liber exprimată” a popoarelor europene sau rezultatul unei „evoluţii istorice obiective”. După opinia noastră, UE sufocă identitatea naţională, suveranitatea politică şi libertatea economică a popoarelor. Astfel, el contravine adevăratelor interese ale europenilor. Drept mărturie a acestui adevăr serveşte şi un număr impresionant de gânditori occidentali, citaţi de autor în cartea de faţă, mulţi dintre exponenţii emblematici ai mediului academic din Europa Occidentală fiind chiar prieteni apropiaţi şi confraţi de idei ai filozofului moscovit.

* * *

Urmând strălucita tradiţie marcată de Rene Guenon şi ţinând cont de experienţa zilei de azi, Aleksandr Dughin dezvoltă conceptul de civilizaţie. Autorul nu lasă nici urmă de îndoială asupra inconsistenţei pretenţiilor Occidentului asupra propriei excepţionalităţi; el insistă asupra existenţei unui şir de civilizaţii, care dispun de toate elementele acestei noţiuni şi nu cedează prin nimic în faţa celei occidentale. Eurocentrismul secolelor precedente, ca şi americanocentrismul care i-a luat locul în prezent, concepţie ce consideră Occidentul drept etalon, iar pe toţi ceilalţi drept „sălbatici” şi „barbari” subdezvoltaţi, care trebuie aduşi la un standard comun, este inacceptabil pentru Dughin. De aici şi necesitatea contestării caracterului universal al experienţei istorice a civilizaţiei europene. Pornind de la o serie de argumente consistente, autorul respinge integral ideea potrivit căreia societăţile noastre, ca şi toate celelalte „periferii”, ar reprezenta un soi de „sub-Occident”, care ar rămâne în urma respectivelor clişee civilizaţionale.

Pentru un observator atent este evident faptul că procesele care au loc în ţările noastre poartă un caracter imitativ. Practic în toate domeniile se produce competiţie generalizată de copiere a unor modele străine. Ultimele decenii au produs un model grotesc de societate pe care o putem numi „civilizaţie copy paste”. Înţelegerea presiunii externe enorme, care conduce spre dizolvarea accelerată a tot ce este autohton, autentic naţional, trebuie să nască, după opinia autorului, o abordare adecvată. O astfel de poziţie, consideră Dughin, „necesită o reevaluare metafizică a identităţii ruse, o elaborare neîntârziată a ideii naţionale ruse”. Într-adevăr, a te mulţumi cu ceea ce a fost elaborat pe parcursul etapelor istorice anterioare este cel puţin insuficient, dar şi ineficient.

Această problematică nu e mai puţin actuală pentru Moldova. Chestiunea identităţii noastre colective nu e nici pe departe una consumată. Şi aici nici moldovenismul naiv, care se contrapune de-a valma fenomenului românesc, nici panromânismul, care ignorează întregul specific al mentalităţii populare şi mozaicul cultural al etniilor minoritare, nu pot fi privite ca nişte modele adecvate. Ambele abordări pot fi numite convenţional cu termenul de origine franţuzească paseism (fr. passe – trecut). Adică, este vorba despre o pasiune excesivă pentru un trecut prost înţeles, dar şi despre o dorinţă nestăvilită de a-l reproduce în prezent şi a-l proiecta asupra viitorului. La o examinare mai atentă devine evident faptul că aceste poziţii aparent ireconciliabile au multe elemente comune. În căutarea „Paradisului pierdut”, aceste vise sunt îndreptate cu o simetrie agasantă nu atât spre un trecut îndepărtat (ca în cazul tradiţionaliştilor), cât în timpuri apuse relativ recent: cel interbelic (românesc) şi cel postbelic (sovietic). Noi însă, trebuie să înţelegem sensul timpului, dar şi al contextului istoric la fiecare etapă nouă.

Articolo precedente

Консервативная мысль, как основа Четвёртой политической теории или Неоевразийство, как аппеляция к Традиции в условиях Постмодерна.

Articolo successivo

SOČI: FINISCONO LE POLEMICHE, INIZIANO I GIOCHI